Am uitat parola
La Multi Ani !
Newsletter
Pentru a primi ultimele noutati introduceti adresa de e-mail

  • IBIS
  • Mircea Albu 1
  • Albu Mircea 2


Lecţia de fotografie cu Clara Spitzer (EFIAP)

Acesta este ultimul interviu acordat de Clara Spitzer, interviu niciodată dat publicității până acum. Iar fotografia alăturată este ultima în care a consimțit să apară marea doamnă a fotografiei românești. Fără trecut, nu există viitor. Cu acest gând am sunat la uşa dnei Clara Spitzer (EFIAP), care a avut amabilitatea să ne primească în apartamentul său de pe Calea Victoriei şi să ne împărtăşească amintiri din anii de inceput ai AAF, AAFR de azi. Conversaţia se leagă repede. Deşi nu mai iese din casă de ani buni şi nici nu mai face fotografii, dna Spitzer este la curent cu schimbările din lumea fotografiei. La 94 de ani, rămâne fidelă dragostei dintâi - aparatul cu film, de preferinţa alb-negru - , dar cunoaşte şi avantajele digitalului. Cum toate s-au schimbat, era firesc ca şi arta fotografică să ţină pasul cu secolul 21. "Un lucru bun la aparatul digital este faptul că poti vedea rezultatul pe loc. Dacă nu-ti place, repeti. Pe când noi, trebuia să ajungem în laborator, să facem straifuri...", ne spune dna Spitzer, fără a uita să adauge că, pe film sau digital, compoziţia primează. Cochetă, acceptă mai greu să-i facem o fotografie în timp ce ne povesteşte cum a devenit fotograf. Şi nu orice fotograf, ci unul apreciat atât aici, acasă cât şi în lume. - Cum aţi început să faceţi fotografie? - Terminasem liceul, la Timişoara şi cum porţile facultăţii îmi erau închise, din motive pur politice, m-am angajat ucenic fotograf la salonul dlui Gergely. Fotografia nu-mi era străină, aveam un aparat de fotografiat încă de la 15 ani. Acolo, în salonul dlui Gergely, am făcut fotografii la minut, am învăţat tehnici de laborator şi, bineînţeles, compoziţie. Duminica, dl Gergely obişnuia să plece de la salon şi să petreacă cea mai mare parte a timpului la berăria din apropiere. În cazul în care venea un client, eu trebuia să dau fuga la berărie şi să-l chem să facă fotografia. Nu-mi plăcea deloc să intru în berăria plină de bărbaţi. Nu aveam decât 18 ani, privirile lor mă stânjeneau, aşa că într-o duminică mi-am luat inima în dinţi şi în loc să intru in berărie, am făcut eu însămi fotografia cerută de client. Nu mi-a fost greu, iar rezultatul a fost apreciat. De atunci, dl Gergely şi-a petrecut timpul fără grijă la berărie, iar eu am lucrat tot mai mult şi am câştigat experienţă. - Consacrarea vă aştepta, totuşi, la Bucureşti. În ce împrejurări aţi venit în Capitală? - Sfârşitul războiului a adus schimbarea în viaţa mea. Luam lecţii de engleză cu mătuşa cunoscutei Hedy Loffler şi aşa am întâlnit-o pe Hedy însăşi, care mi-a propus să o însoţesc la Bucureşti pentru a-i fi practicant. Am lăsat apartamentul din Timişoara - al cărui dormitor îl transformasem în atelier, iar bucătaria în laborator - şi m-am mutat la Bucureşti. La serviciul foto al Ministerului Artelor şi Informaţiei am lucrat ca şef de atelier. Democraţia populară era în plin avânt şi toate realizările se cereau prezentate în expoziţii, pe cărţi postale sau la diverse manifestări oficiale. Pentru a realiza fotografiile care să ilustreze munca pe şantiere, dezvoltarea oraşelor, fruntaşii în muncă , străbăteam ţara în lung şi-n lat. Aparatura era multă, grea şi de aceea plecam în echipă, cu însoţitori, care să ne ajute să ducem bagajul. Ulterior, la "Decorativa", lucram şi ziua, şi noaptea. Fotografiam, dar lucram şi la măriri de metraj, în laborator. La început, aparatura nu era grozavă, dar cu timpul ne-am dotat cu Linhof, Mamya.Da, am lucrat cu aparate bune. Din păcate, de mulţi ani nu mai ies din casă - am avut mai multe operaţii la picior – şi am renunţat la fotografie. Aparatele personale le-am facut cadou. Sunt pe mâini bune, în Israel, la Dinu Mendrea, fiul bunului meu prieten Sandu Mendrea. Dinu a absolvit Academia de Arte Vizuale. Este un fotograf foarte bun, tatăl lui a fost un fotograf bun, dar Dinu este şi mai bun. Lucrează pe film, dar şi digital. - Sunteţi unul dintre membrii fondatori ai AAF . Cum s-a născut AAF? - Iniţial a existat organizaţia fotografilor amatori, condusă de doctorul Spiru Constantinescu. A dat, apoi, sfoară prin Bucureşti ca să se reunească la un loc fotografii profesionişti şi amatori. Membri fondatori am fost noi, colectivul de la "Decorativa" în frunte cu Hedy Loffler. Ne-am adunat şi am participat la primele expoziţii interne şi internaţionale. La serviciu, fotografiam fruntaşi în producţie, cartiere noi de blocuri, şantiere navale. Odată cu fotografiile oficiale, de serviciu, mai "picau" şi cele bune, pentru expoziţiile AAF.În plus, unele teatre care nu aveau fotografii lor angajaţi au apelat la noi. Aşa am ajuns să fotografiez mult la "Bulandra" şi să lucrez cu inegalabilul Liviu Ciulei. Chipul dnei Spitzer întinereşte brusc când ne arată fotografiile pe care le-a făcut marilor actori Toma Caragiu, Gheorghe Dinică, Clodi Bertola, Ştefan Bănică. “Unii spun că fotografia de teatru nu este artă, ci reproduce un act artistic. Eu îi contrazic. Am fotografiat multe peisaje industriale, dar cel mai mult m-au atras portretul şi peisajul. Alb-negru în special. Şi color am lucrat, dar prefer alb-negrul.” Îi dăm dreptate, mărturie fiind chiar fotografiile 40 x60 pe care ni le-a oferit ca ilustraţie pentru acest interviu. Suntem serviţi cu fursecuri fine cu ciocolată, aşa cum se găseau odinioară numai la "Nestor", la doi paşi de locuinţa dnei Spitzer. Fursecul parfumat trezeşte alte amintiri. - Ne împărtăşiti o întâmplare de neuitat ? - Amintirile mă chinuiesc…Sunt atâtea!.. Poate acea zi de iarnă cu viscol puternic, la Răcăciuni. Eram cu sania, cu ajutorul meu, adolescentul Dan Bădescu, când pe coama dealului au apărut lupii. Pe loc, am uitat de fotografie, de peisaj, de viscol… singura grijă a fost să nu ne atace lupii, să plecăm cât mai repede de acolo, să-l duc pe Dan viu, acasă la tatăl lui, un bun prieten fotograf.O fotografie la care ţin mult a fost făcută tot într-o zi de iarnă, prin geamul autobuzului care mă ducea la “Casa Scânteii”. Ningea des, m-am apropiat de şofer ca să prind cel mai bun moment în care zăpada se prelingea pe parbriz. Când m-a vazut cu aparatul de fotografiat în mână, şoferul a dat semn că înţelege ce urma să fac şi, fără multe vorbe, a oprit autobuzul pentru ca eu să pot face fotografia.De neuitat este şi deplasarea de două săptămâni în Deltă, în 1986, anul în care a avut loc accidentul de la Cernobîl. Un grup de 12 prieteni, membri AAF, am fost găzduiţi în casa de vânătoare a lui Gheorghe Maurer, care avea 6 dormitoare. Am fost acolo cu Dan Dinescu, Andrei Pandele, Nic Hanu, doi fotografi din Tg.Mures. Am mâncat peşte de trei ori pe zi, ne-am plimbat şi am făcut fotografii după pofta inimii, alb-negru şi color. Am adunat cele mai bune fotografii într-o expoziţie care a fost deschisă la Tulcea. Nu am văzut expoziţia, dar, pentru mine, cel mai important lucru din acea deplasare rămâne relaţia de prietenie care s-a întărit între noi, cei doisprezece împătimiţi de fotografie.Ar mai fi multe de spus, dar cum nu vrem să abuzăm de amabilitea dnei Spitzer ne luăm rămas bun.“Mă bucur că mai există entuziaşti”, ne spune, din pragul uşii, dna Clara Spitzer, încheind acest “masterclass” prin dezvăluirea a încă unui secret al unei fotografii reuşite, fie ea pe film sau digital: entuziasmul. (Text: Ruxandra Negrea; foto: Eugen Negrea)

Data: 27 Nov 2018
  • SALOANE FIAP
  • vanzari
  • Fotofocus
  • De scris
  • AME